Expresia "gol-puşcă" nu se referă la niciun penis

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când citesc sau aud pe cineva, fără să conştientizez, acord destul de multă atenţie şi formei mesajului pe care încearcă să îl transmită. Astfel, nu de puţine ori mi s-a întâmplat să nu mai fiu în stare să mă concentrez asupra fondului datorită şocurilor spontane, declicurilor, de care am parte în decursul lecturii sau a audiţiei. 

Se dă propoziţia: " Printul Harry a fost surprins anul trecut gol-puşcă în Las Vegas.".

Ea (propoziţia) suna la fel de bine şi aşa: "Prinţul Harry a fost surprins anul trecut gol în Las Vegas.".

Întrebarea care se pune este: Ce caută "puşca" acolo?

Păi... Cum să vă spun? "Puşca" nu are nicio tangenţă cu bărbăţia celui despuiat. 

De fapt, expresia "gol-puşcă" provine dintr-o perioadă tulbure atât din punct de vedere al evoluţiilor lingvistice, dar mai ales din cel militar (după anul 1415 când la Agincourt a avut loc prima bătălie în care a fost folosită puşca). Începând cu acest eveniment armelede foc (puştile, flintele, muschetele) iau treptat locul principalelor arme folosite până atunci: săbiile. 

Săbiile au o istorie foarte lungă. Apare ca deviaţie din pumnal în Epoca Bronzului, pe la mijlocul mileniului 2 î.e.n., şi e folosită activ până în Al Doilea Război Mondial (cavaleria Poloniei şi nu numai). Asta face ca la momentul apariţiei puştii (sfârşitul Evului Mediu) sabia să aibă o istorie de aproape 2000 de ani. Mai mult, sabia reprezenta un simbol şi era recunoscut de către societate drept obiectul cu care eşti supus sau supui. 

Să revenim la expresia "gol-puşcă". 

Victoria armelor de foc în faţa săbiilor s-a datorat în primă instanţă a două mari diferenţe. Prima a fost distanţa de la care puteai leza adversarul iar a doua era viteza cu care îl puteai ataca. Viteza venea ca o consecinţă a utilizării prafului de puşcă, dar în situaţii limită/spontane (când adversarul era foarte aproape) exista un alt mare avantaj: puşca nu avea teacă. Puşca devea operaţională mai repede pentru că nu trebuia scoasă din teacă. 

Pentru omul de rând, apariţia noii arme a fost un şoc. Sabia fusese pentru ei etalonul armelor de luptă unu-la-unu şi era singurul lor reper în acest domeniu. Puşca a declaşat o revoluţie. Puşca a detronat sabia. Şi nu în ultimul rând, puşca a intrat în viaţa oamenilor. Şi în lexicul lor. 

Astfel, când te duceai la baltă ca să te scalzi şi îţi dădeai toate hainele jos de pe tine nu mai erai acoperit de o teacă precum sabia...ci erai gol ca puşca.

Şah la dracu'!

Nu ştiu când aţi aflat voi, dar eu abia azi. Avem nişte monede noi de 50 de bani.

Nu o să mă afund într-o avalanşă de adjective asupra caracterului estetic. Infect.

Nu am avut niciodată nişte bani interesanţi, cu care să fii mândru când faci schimb cu vreun străin din cine-ştie-ce colţ al Pământului.

Dar o să vorbim despre expresia "Banul, ochiul dracului". Povestea aia cu dolarul şi cu ochiul atotvăzător şi cu masonii nu se pune. Supoziţii. Etimologic, mă doare în cur de unde vine. Ideea e că tot omu' ştie că e ochiul dracului.

Noroc cu triumviratul BNR - Imprimeria Naţională - BOR. Că ei au găsit soluţia. O biserică pusă la un loc potrivit face minuni. Cum să zici acum că e ochiul dracului când vreo două cruciuliţe îşi fac veacul pe bucata de metal cu pricina? Şah la dracu'!

Încă vreo câteva iniţiative de-astea de epurare dumnezeiască şi ne-am căcat în ea stilistică pestilenţialo-satanică a limbii lui Creangă.

Revoluţia ortografică (episodul 1993)

Acum 19 ani eram în clasa întâi şi după ce ne jucasem cu aproape tot alfabetul doamna învăţătoare a venit să-mi năruiască o bucăţică din micul univers pe care eram stăpân.

 - În interiorul cuvintelor nu veţi mai scrie cu "î" ci cu "â" şi "sânt" se va scrie "sunt", ne-a spus învăţătoarea.

Bătăi de cap, de-abia scriam cum trebuie după dictare şi acum trebuia să mă gândesc şi la nenorocirea asta de "î/â" care este sau nu în interiorul cuvântului. A fost cumplit, dar m-am obişnuit.

Cu "sunt" a fost mai uşor, l-am luat în braţe şi am defilat cu el până acum fără nicio(!) problemă. Totuşi, de la el vine surpriza: majoritatea covârşitoare a românilor rosteşte "sânt/sântem/sânteţi", chiar şi cei care au intrat la şcoală după 1993. Atunci, ce rost şi-ar fi avut modificarea?

Povestea cu legitimitatea limbii române, cu originile latine, cu Şcoala Ardeleană sunt ştiute. Modificările din 1993 au totuşi alte origini şi provoacă scârbă.

Pe scurt, în 1932 Ovid Densuşianu şi o echipă de lingvişti a propus o serie de simplificări ale limbii care să vină în concordanţă cu ceea ce vorbea totţi românii. Această comisie propunea scrierea peste tot cu Î, cu excepţia cuvintelor derivate din "român". Şi propunea de asemenea folosirea lui "sînt" în locul lui "sunt", ceea ce era un lucru logic şi de bun simţ, pentru că populaţia vorbea cu "sînt", aşa cum vorbeşte şi azi. Propunerea a fost acceptată pentru ca la numai o lună să fie anulată. Aceeaşi poveste cu originea latină. 

În 1953 comuniştii, care susţineau o politică de alfabetizare a întregii populaţii, au adoptat modificările lui Densuşianu, fără a-i acorda niciun(!) credit acestuia, dar care a venit în sprijinul limbii vorbite. 

După schimbarea regimului(?) din 1989 elefanţii comunişti din Academia Română au zis că e de bonton să bată vântul schimbării şi la ei şi să schimbe ceva. Aşa că s-a decis printr-un vot revenirea la grafia cu litera  în loc de Î în anumite poziții ale cuvintelor și la scrierea formelor sunt, suntem, sunteți în loc de sînt, sîntem, sînteți. La vot au participat toți membrii Academiei, indiferent de specialitate. La momentul respectiv Academia avea doi membri lingviști: Ion Coteanu, care s-a abținut, și Emanuel Vasiliu, care a votat împotrivă.

Azi s-au împlinit 19 ani de când scriem cum au hotărât nişte economişti, geologi, ingineri, medici, arhitecţi, arheologi sau agronomi.

A pupa în fund. Oralitate, estetică, plastică.

Ai un coleg/prieten/cunoştinţă care o duce bine. A terminat facultatea, a găsit un job bun şi nu se plânge de statusul său financiar.

"A pupat/lins în fund pe cine trebuia."

Cei mai prăpăstioşi ar băga mâna în foc că, alături de şpagă, e singura metodă viabilă de a găsi un job bun sau de a avansa în ierarhia companiei pentru care munceşti.

Chiar dacă eşti ateu/fundamentalist religios sau agnostic ai folosit expresia de mai sus cel puţin o dată în viaţă.Ea reprezintă oferirea unei plăceri tabu, dar de proporţii, unui individ care îţi poate netezi drumul spre succes.

Concretul din spatele sintagmei a fost demult dat uitării. Cât de voit (sau nu) s-a petrecut acest fenomen intră sub incidenţa legilor după care se ghidează oralitatea unei limbi.

Cert este că într-o anumită epocă anuslingusul era privit ca metodă de satisfacere a partenerului de o manieră mai transparentă decât în contemporaneitate. Absenţa unei traduceri plastice a expresiei "a pupa în fund" în mentalul colectiv poate fi aruncat pe seama societăţii tradiţionaliste în care ne facem veacul. Pudibondismul de factură religioasă a ajuns să inoculeze imaginarului indivivizilor inexistenţa unei astfel de posibilităţi. S-a ajuns până la punctul în care practicarea anilingusului, cunnilingusului, felaţiei, sodomiei, homosexualităţii sau bisexualităţii să fie înglobate de un singur termen, cel al desfrâului.

Fără a cădea într-o dezbatere despre moralitatea religioasă a unor astfel de acte, un lucru e limpede: bogăţia lexicală a unei limbi este proporţională, în primul rând, cu corespondentul practic al noţiunilor. Limitarea, pe considerent religios aici, unui vocabular specific nu împiedică eradicarea unor practici anterioare genezei unei limbi.

Avantajele crizei

Nu mai fi român, bă!

Dincolo de discuţia cu "Dacă e spaţiu public am voie să-mi fac de cap" demontăm expresii şi prejudecăţi.

Azi analizăm verbul "a vandaliza" şi cum a fost împrumutat fără a se ţine cont de logică şi de realităţile antropologice.

Până şi Wikipedia ştie: "Vandalii reprezintă o uniune de triburi germanice constituită din 2 ramuri: asdingii și silingii. În secolul I coboară de pe țărmul Mării Baltice către cursul superior al Tisei (Maramureş). Împreună cu sarmații atacă provincia Panonia (actuala Ungarie şi porţiuni din Câmpia de Vest), iar alături de goți Moesia (Dobrogea şi ţărmul bulgăresc al Mării Negre). În secolul al III-lea sunt înfrânți de goți pe valea Mureșului.

Cei din nord-vestul vechii Dacia vor locui în preajma autohtonilor romanizați, chiar împreună cu aceștia (cum dovedesc descoperirile arheologice de la Medieșu Aurit).".

Carevasăzică etnogeneza românilor e tangentă cu vandalii. Păi, de ce nu au scris direct: "Nu mai fiţi români!" ?

Un ţigan ca toţi românii

Ne plângem că ăia din afară consideră toţi românii ţigani. Păi cum muma lui de franţuz sau de broscar să mă facă pe mine "ţigan"?

La şcoală învăţăm despre noi ca indo-europeni şi despre migraţia transcontinentală a acestei populaţii. 

Da' ţiganii de unde vin?
India, Pakistan, Bangladesh...de p-acolo. Doar că ei au venit mai târziu şi n-a apucat să li se customizeze pigmentul, nu?