Protestul pentru Roşia Montană şi Galaţiul

foto: FC Oţelul Galaţi

Galaţiul nu a fost niciodată un oraş care să simtă pulsul ţării în momentele de tensionate (cel puţin în istoria contemporană). La Revoluţie (?) au ieşit câţiva la Prefectură şi au fost imediat luaţi pe sus de armată. La protestele pentru Roşia Montană la fel...o mână de oameni. 

Totuşi, acum vreo două săptămâni suporterii echipei de fotbal Oţelul au vrut să afişeze la peluză un banner de solidarizare cu protestatarii din Bucureşti, Cluj, Iaşi şi celelalte oraşe care s-au mobilizat. Nu li s-a dat voie de către forţele de securitate de la stadion care primiseră ordine explicite în acest sens de la conducerea clubului. 

De anul trecut Oţelul Galaţi aparţine lui Dan Adamescu (care are în portofoliu mai multe afaceri, printre care: Astra Asigurări, Intercontinental, Unirea Shopping Center şi ... România Liberă). Cel care a spart blocada a fost tocmai un fotbalist, Victor Astafei, care a sărbătorit înscrierea unui gol prin afişarea mesajului "Salvaţi Roşia Montană". 

Aseară, după un alt meci disputat pe stadionul din Galaţi, Astafei a fost chemat la finalul partidei de către galerie să cânte împreună "Uniţi, Salvăm Roşia Montană". A fost frumos şi am fost mândru. Galaţiul nu e chiar atât de adormit pe cât îl credeam.

Revoluţia ortografică (episodul 1993)

Acum 19 ani eram în clasa întâi şi după ce ne jucasem cu aproape tot alfabetul doamna învăţătoare a venit să-mi năruiască o bucăţică din micul univers pe care eram stăpân.

 - În interiorul cuvintelor nu veţi mai scrie cu "î" ci cu "â" şi "sânt" se va scrie "sunt", ne-a spus învăţătoarea.

Bătăi de cap, de-abia scriam cum trebuie după dictare şi acum trebuia să mă gândesc şi la nenorocirea asta de "î/â" care este sau nu în interiorul cuvântului. A fost cumplit, dar m-am obişnuit.

Cu "sunt" a fost mai uşor, l-am luat în braţe şi am defilat cu el până acum fără nicio(!) problemă. Totuşi, de la el vine surpriza: majoritatea covârşitoare a românilor rosteşte "sânt/sântem/sânteţi", chiar şi cei care au intrat la şcoală după 1993. Atunci, ce rost şi-ar fi avut modificarea?

Povestea cu legitimitatea limbii române, cu originile latine, cu Şcoala Ardeleană sunt ştiute. Modificările din 1993 au totuşi alte origini şi provoacă scârbă.

Pe scurt, în 1932 Ovid Densuşianu şi o echipă de lingvişti a propus o serie de simplificări ale limbii care să vină în concordanţă cu ceea ce vorbea totţi românii. Această comisie propunea scrierea peste tot cu Î, cu excepţia cuvintelor derivate din "român". Şi propunea de asemenea folosirea lui "sînt" în locul lui "sunt", ceea ce era un lucru logic şi de bun simţ, pentru că populaţia vorbea cu "sînt", aşa cum vorbeşte şi azi. Propunerea a fost acceptată pentru ca la numai o lună să fie anulată. Aceeaşi poveste cu originea latină. 

În 1953 comuniştii, care susţineau o politică de alfabetizare a întregii populaţii, au adoptat modificările lui Densuşianu, fără a-i acorda niciun(!) credit acestuia, dar care a venit în sprijinul limbii vorbite. 

După schimbarea regimului(?) din 1989 elefanţii comunişti din Academia Română au zis că e de bonton să bată vântul schimbării şi la ei şi să schimbe ceva. Aşa că s-a decis printr-un vot revenirea la grafia cu litera  în loc de Î în anumite poziții ale cuvintelor și la scrierea formelor sunt, suntem, sunteți în loc de sînt, sîntem, sînteți. La vot au participat toți membrii Academiei, indiferent de specialitate. La momentul respectiv Academia avea doi membri lingviști: Ion Coteanu, care s-a abținut, și Emanuel Vasiliu, care a votat împotrivă.

Azi s-au împlinit 19 ani de când scriem cum au hotărât nişte economişti, geologi, ingineri, medici, arhitecţi, arheologi sau agronomi.

În numele Tatălui, al Fiului şi al lui Decembrie 1989! Amin!

Parabola fiului rătăcitor

De când mă ştiu înainte de sărbătorile de iarnă se comemorează "evenimentele sângeroase din 1989".

În gimnaziu am avut primul contact cu informaţiile oficiale despre 16-25 decembrie 1989. În manualul de istorie era o lecţie la finalul anului în care se vorbea despre "Revoluţia" care a schimbat regimul comunist.

În manualele din liceu au început să se fixeze cunoştinţe, feţe, fapte, dar şi să apară semnele de întrebare.

După 3 ani de facultate (istorie) încă nu a fost clar ce s-a întâmplat şi toţi colegii au versiuni proprii asupra întâmplărilor de atunci.

S-au scris şi se vor mai scrie cărţi despre acest subiect, fără îndoială, din care se vor mai naşte alte semne de întrebare.

Tot misterul din jurul lui Iliescu, Atanasie Stănculescu, Milea sau Măgureanu mă face să rămân rece la ce se întâmplă în această perioadă a anului.

Pare penibil să comemorezi un eveniment care nu poate fi categorisit ca revoluţie, lovitură de stat, puci sau cine-ştie-ce altceva. Sau şi mai simplu, care nu poate fi definit. Seamănă cu o religie. E prea multă metafizică, mult prea mult ezoterism, mult prea puţine date concrete pentru amploarea de care se bucură.