În ciuda faptului că ţărăniştii se zbat într-o mocirlă a ruşinii de 10 ani, de când au ieşit din Parlament, canalele mediatice au relatat evenimentul pe larg.
Nu mă voi referi la scârba provocată elogiile preşedintelui cu trei mandate la activ vizavi de persoana lui Diaconescu. Dar mă voi referi la înmormântarea propriu-zisă.
Am vrut să văd şi eu cu ochii mei ultimul drum al unui om care a făcut parte din clasa politică înainte de fatidicul 23 august 1944. 1947 a fost doar o urmare logică a acestei date, după cum ştim.
Şi m-am dus la Bellu. Pe o tablă similară celor din şcoli, doar că pe un perete al cimitirului, stătea scris cu cretă albă: "14:00 - Ion Diaconescu". Venisem cu 15 minute mai devreme. Era perfect. Am mai făcut o tură pe-acolo în căutare de alţi morţi celebri. Vreo 50 de alţi cetăţeni veniseră pe aceleaşi considerente. Preponderent pensionari. Garda Naţională era şi ea. Ploua mocăneşte. Era frig.
Şi s-a făcut 15:15. Şi Diaconescu nu a venit. Eu am plecat.
Nu o să fiu de-ăla care zice: "Plânge şi Dumnezeu pentru un astfel de om!".
Cred că dacă cuiva îi părea rău în ziua aia, ăla eram eu. O oră jumate pentru un mort. Îngheţat ca un ţurţure. În colţul de lume unde punctualitatea are variaţiile cele mai ample şi răposaţii îşi permit să întârzie un pic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu