Rituri de trecere (I)

-intersecţia Eminescu/Aurel Vlaicu-

Semne de circulaţie sau limbaj secret al unei societăţi secrete?

Începem cu cel de jos.
Fondul albastru ne relevă seninătatea şi calmul situaţiei incipiente. Pe acest cadru cromatic apare un om. Negru. De unde deducem că e african. Acest lucru este dezvăluit şi de faptul că spre deosebire de restul oamenilor el nu e pe un cal, măgar sau ponei ci pe o zebră. După cum se ştie, zebrele trăiesc doar în Africa.
 
Totuşi, simbolistica acestui context este mult mai bogată datorită încadrării omului într-un triunghi alb. Albul reprezintă puritatea iar triunghiul, după cum e lesne de înţeles, reprezintă francmasoneria.

Să recapitulăm: Avem de a face cu un om negru, pur şi francmason călare pe o zebră sub cerul senin al Africii.

Al doilea semn , cel de sus, aduce în prim plan încă o dată un fond azuriu. Seninătatea, calmul şi liniştea sunt parametrii acestui context. Săgeata albă indică o traiectorie. O dată în plus culoarea albă este prezentă şi ne face să ne gândim că este vorba de o implicaţie cerească, a unei entităţi superioare, a arhitectului umanităţii.

Bref, cele două semne ne indică locul în care oamenii negri, puri şi francmasoni vin călare pe zebre direct de sub cerul senin al Africii pentru a se deda Demiurgului într-un cadru la fel de senin ca cel natal.

Când aţi fost pişaţi ultima dată?

Eu o să recunosc, chiar şi azi.

Se face că toţi cei care nu pot suporta căldura excesivă de afară şi-au pus aer condiţionat în casă. Foarte bine! Problema lor interioară s-a rezolvat. Şi mai bine!

Dar eu? Ăla care merge pe stradă...ce vină am? De ce te pişi în capul meu?

De ce binele tău mi-e mie invers proporţional?

Că vrei sau nu, furtunaşul ăla prin care este evacuată apa din cameră ţi-e surogat de falus. Nesimţirea ta (aia care te-a împiedicat să faci ceva cu furtunaşul) se revarsă în capu-mi nestingherită.

Astfel de puţe au crescut pe mulţi pereţi. Pe lângă pereţii cu pricina trec şi mai mulţi oameni. Ce este amuzant e că unii se bucură când în creştet le cade picătura aia de pişat rece.

Între timp eu mă rog să moară pe toţi pişăcioşii. De prostată.

Remember "varsta de aur"

Azi am avut o revelaţie...

E ultima săptămână de şcoală...

Obişnuiam să fiu extrem de fericit în perioada asta...

2 ani de când am terminat liceul...

6 ani de când am terminat gimnaziul...

10 ani de când am terminat şcoala primară...

Nostalgiile, amintirile, impresiile, chiar şi episoadele mai puţin plăcute au rămas...toate înconjurate de o aură ce va dăinui o viaţă.

Încerci din răsputeri să te ţii si cu dinţii de ultimile rămăşiţe ale propriului eu care conservă într-o formă sau alta urme virgine ale copilăriei, urme fără de pete şi relicve ale unor principii simple, dar verticale.

Grija zilei de mâine întunecă privirea şi face(aş putea zice "obligă") să se păstreze ca singur reper această idee pur mercantilă şi bazată pe criteriul burţii.
Imediat ce dai Bacalaureatul ţi se fură încă un motiv de bucurie, obişnuim să-i spunem responsabilizare, însă e doar un motiv în minus să zâmbeşti...

Vacanţa e timpul copiilor...

Ce n-am da să avem şi noi un timp al nostru?...al zambetului pur... când gura râde doar pentru că inima trebuie să se exteriorizeze într-un fel sau altul...
Am ajuns să râdem doar pentru a nu ne încreţi frunţile şi pentru a nu ne trăda starea continuă de agitaţie şi nervozitate.

Zambiţi, vă rog! Şi faceţi loc celui mai de seamă oaspete...ipocrizia.

Vreau să râd...

Pas d'envie

De ce întotdeauna când am mai multă treabă de făcut îşi face apariţia sentimentul ăsta ciudat...hibridul ăsta de oboseală, lentoare, boală şi indispoziţie? (...mă poartă gândul la "le malade imaginaire")

De ce atunci când ar trebui să mă ridic din pat, din scaun sau de la computer amân acţiunea cu cel puţin 2 minute?

De nu citesc o carte bună şi încep să-mi plimb ochii pe nişte rânduri seci de informaţie pe net?

De ce nu-mi fac patul în fiecare zi?

De ce nu fac nimic pentru a mă ridica din starea asta de mizerie lăuntrică?

De ce fac nu ceva care ar putea să conteze mâine?

De ce scriu acum despre comoditatea mea când ar trebui să o combat cu înverşunare?

Un post mai vechi...concludent, într-o anumită măsură

Textul de mai jos reprezintă primul meu entry de pe hi5 (între timp m-am lasat de sportul ăsta). Îl pun încă o dată pentru că reuşeşte să surprindă şi să sublinieze câteva defecte cu care mă confrunt în lupta cu mine însumi.

10 ianuarie 2007

"E noapte şi nu stiu ce să fac, so.... here I am. My first page. Nu pot spune că e momentul oportun pentru înşiruirea coerentă a cuvintelor, dar.... omul nu scrie numai când are inspiraţie,nu?

Altceva, ce mai pot spune? Am avut o zi de rahat şi o închei în aceeaşi notă...pestilenţială. Nu am făcut nimic (dar absolut nimic) şi asta m-a solicitat la maximum...psihic vorbind. Toată ziua am încercat să fac ceva util, însă, în afară de câteva pagini din "Nice Work!", nu pot spune că m-am imbogăţit cu ceva după cele 16 ore de când sunt treaz.

Păcat! Ratez esenţa vieţii...

Dacă nu trece timpul impasibil pe langă mine, cu siguranţă, trec eu fără să-l iau în seamă."

Hmmmm..... îmi crează un sentiment tare ciudat lecturarea acestor rânduri... pentru că dă dovadă că scriitura ar merge... în schimb, sinceritatea debordantă acaparează întreaga atenţie.