De fapt nu ştiu dacă mă voi rezuma la Siirt întrucât primul contact pe care l-am luat cu acest spaţiu a fost aeroportul din Batman. După cum
spuneam, mi se pare ciudat numele asta - şi letonii au reuşit să surprindă foarte bine aspectul acesta, purtând fiecare dintre ei (Eliza, Agnesa, Sanita, Edgars şi charismaticul Henricks) tricouri cu logo-ul personajului animat.
În fine, divaghez. Primul lucru pe care mi l-a adresat un om din preajma locului a fost: "N-ai voie să faci poze pe aeroport!" ...Am zis: "OK! Nicio problemă, n-o să fac.". Am zis, o fi vreo interdicţie pentru orice aeroport de pe pământul ăsta şi n-o ştiam eu. Dup-aceea lucrurile au început să pară din ce în ce mai ciudate. Când trebuia să luăm bagajele din clădirea improvizată ce purta denumirea de Batman Havaalani (Aeroportul Batman) au început să zumzăie pe lângă noi tot felul de copii - care mai de care mai murdari -, dar dornici să ne ajute - contra cost, bine înţeles. De data trecută de cand am fost în Turcia (Kîrşehir/Eskişehir/Ankara) observasem cu atenţie reala lor înclinaţie către tot ce ţine de mercantilism.
Următorul pas a fost, fireşte, Siirt-ul. Un oraş de 115.000 de locuitori aflat la mică distanţă de graniţă cu Irak-ul şi Siria. Un aşezământ artificial, după parerea mea, atâta timp cât latura economică a localităţii era bazată pe agricultură - şi aceea desfăşurată în nişte parametri absolut înfricoşători, la limita subzistenţei. Singurul lucru care i-a reunit în acel loc trebuie să fi fost doar frica de a trăi singuri pentru că în tot timpul cât am stat acolo nu am găsit vreun argument solid la această întrebare.
Trecând peste detaliile de acest gen, primul lucru care merită menţionat când vorbeşti despre un kurd sau un turc din această zonă este strânsă sa legătură cu tradiţia, cu Coranul, cu legea străbună. De aici a rezultat şi un ermetism total. Omul din acest colţisor de lume nu se poate rupe de ceea i s-a administrat în mod sistematic o viaţă întreaga, o lege dincolo de care nu se poate privi pentru că tot ce e în spatele ei este găunos şi incorect şi lipsit de adevăr...pentru că ea este coloana acestei societăţi şi pentru că adevărul stă în el, nu în mintea celui care ar trebui să macine gândurile. O şleahtă de misionari. E straniu când vezi că omul îţi spune cu atâta înflăcărare câte adevăruri şi câte pasaje iluminate găseşti în Coran, ca şi când peste jumatate din ceea ce este în Coran nu este şi în Biblie. Dar el priveşte doar cum a fost învăţat, pentru el actul gândirii a devenit un automatism, a pune anumite fapte sub incidenţa unei legi care a fost învăţată pe de rost în decursul timpului.
Şi acele legi sunt respectate ca la creştini, după ureche, exemplul cel mai concludent: băuturile alcoolice. Nu am auzit niciun locuitor al Siirt-ului care să recunoască că bea alcool, niciunul. Dar am auzit foarte mulţi care au recunoscut că
au băut şi că între timp au aflat calea cea luminată şi au renunţat la acest viciu atât de hulit. Să fie oare chiar aşa? Păi...într-adevăr, în oraş găseşti foarte greu alcool, de orice natura, dar când găseşti...găseşti adevărate cazemate, magazine burduşite bine cu tot felul de licori care mai de care mai colorate sau mai tari. Pentru cine aceste magazine? Pentru cei care au aflat calea luminată?
De aici rezultă că sunt consumatori de băuturi alcoolice în Siirt. Nu e mare lucru. O altă gaură într-un regim ce se vrea funcţional. Ce face ca acest sistem să fie atât de special? Ipocrizia. Nu vei găsi niciodată un om pe acele meleaguri care să recunoască realele probleme ale mediului în care se învârte, de orice natură. Oamenii nu par deloc deranjaţi că trăiesc într-un oraş în care femeia nu este vazută prea des pe străzi (şi când apare în peisaj...îi distingi ochii nasul şi poate un pic gura), nu li se pare nimic anormal să privească un străin ca pe un extraterestru, nu li se pare nimic anormal ca peste 50% din forţa activă de muncă să stea acasă în mijlocul zilei, nu li se pare nimic anormal ca după ce bea un ceai cu vecinul de altă etnie să-i arunce mai târziu o piatra în geam, nu li se pare nimic anormal ca s-au obişnuit ca lângă casa lor să fie parcat un TAB, nu li se pare deloc dubios că se mint între ei fără nicio constrângere...şi ar mai fi atâtea de zis.
Să fiu bine înţeles, nu vreau să fiu privit ca un om care condamnă societatea islamică, nicidecum, pot da "n" exemple de oraşe, cu un astfel de fundament, care merită consideraţia oricărui locuitor al acestei planete, dar vreau să fac cunoscute bubele peste care am dat în Kurdistan.
Dincolo de sechelele personale am putea spune că avem de a face cu o societate de factură musulmană pură, unde imamul este cel care te trezeşte dimineaţa şi cel care îţi aduce aminte în decursul zilei că trebuie să te mai rogi de încă patru ori, cu un bazar principal în centrul oraşului şi altele în zonele în care se dezvolta entitatea urbană, cu case tip bloc - tipice arabilor- , cu locuitori destul de binevoitori care îşi beau nelipsitul ceai pe strada principală, cu vânzători ambulantzi, cu fistic, cu praf din belşug, cu temperaturi mult mai ridicate decât în spaţiul mioritic, cu copii murdari, cu străzi fără niciun semn de circulaţie, cu mult mai mulţi kurzi decât turci (îţi dai seama după "baticul" ăla specific, denumit
puşi), cu wc-uri turceşti, cu magazine în care nu vezi preţul produselor...pentru că nu există...se negociază, cu un simţ estetic alterat (auriul şi argintiul sunt omniprezente), cu oameni care nu au nimic în comun cu punctualitatea şi cu organizarea (sunt noţiuni care îi depăşesc clar), cu mâncare picantă, cu magazine pline de fake-uri...sunt multe lucruri pe care sunt convins că le-am uitat, însă le voi aşterne oridecâteori îmi voi aduce aminte.
Pentru moment, cam atât despre Siirt şi oamenii lui...
