A pupa în fund. Oralitate, estetică, plastică.

Ai un coleg/prieten/cunoştinţă care o duce bine. A terminat facultatea, a găsit un job bun şi nu se plânge de statusul său financiar.

"A pupat/lins în fund pe cine trebuia."

Cei mai prăpăstioşi ar băga mâna în foc că, alături de şpagă, e singura metodă viabilă de a găsi un job bun sau de a avansa în ierarhia companiei pentru care munceşti.

Chiar dacă eşti ateu/fundamentalist religios sau agnostic ai folosit expresia de mai sus cel puţin o dată în viaţă.Ea reprezintă oferirea unei plăceri tabu, dar de proporţii, unui individ care îţi poate netezi drumul spre succes.

Concretul din spatele sintagmei a fost demult dat uitării. Cât de voit (sau nu) s-a petrecut acest fenomen intră sub incidenţa legilor după care se ghidează oralitatea unei limbi.

Cert este că într-o anumită epocă anuslingusul era privit ca metodă de satisfacere a partenerului de o manieră mai transparentă decât în contemporaneitate. Absenţa unei traduceri plastice a expresiei "a pupa în fund" în mentalul colectiv poate fi aruncat pe seama societăţii tradiţionaliste în care ne facem veacul. Pudibondismul de factură religioasă a ajuns să inoculeze imaginarului indivivizilor inexistenţa unei astfel de posibilităţi. S-a ajuns până la punctul în care practicarea anilingusului, cunnilingusului, felaţiei, sodomiei, homosexualităţii sau bisexualităţii să fie înglobate de un singur termen, cel al desfrâului.

Fără a cădea într-o dezbatere despre moralitatea religioasă a unor astfel de acte, un lucru e limpede: bogăţia lexicală a unei limbi este proporţională, în primul rând, cu corespondentul practic al noţiunilor. Limitarea, pe considerent religios aici, unui vocabular specific nu împiedică eradicarea unor practici anterioare genezei unei limbi.