În numele Tatălui, al Fiului şi al lui Decembrie 1989! Amin!

Parabola fiului rătăcitor

De când mă ştiu înainte de sărbătorile de iarnă se comemorează "evenimentele sângeroase din 1989".

În gimnaziu am avut primul contact cu informaţiile oficiale despre 16-25 decembrie 1989. În manualul de istorie era o lecţie la finalul anului în care se vorbea despre "Revoluţia" care a schimbat regimul comunist.

În manualele din liceu au început să se fixeze cunoştinţe, feţe, fapte, dar şi să apară semnele de întrebare.

După 3 ani de facultate (istorie) încă nu a fost clar ce s-a întâmplat şi toţi colegii au versiuni proprii asupra întâmplărilor de atunci.

S-au scris şi se vor mai scrie cărţi despre acest subiect, fără îndoială, din care se vor mai naşte alte semne de întrebare.

Tot misterul din jurul lui Iliescu, Atanasie Stănculescu, Milea sau Măgureanu mă face să rămân rece la ce se întâmplă în această perioadă a anului.

Pare penibil să comemorezi un eveniment care nu poate fi categorisit ca revoluţie, lovitură de stat, puci sau cine-ştie-ce altceva. Sau şi mai simplu, care nu poate fi definit. Seamănă cu o religie. E prea multă metafizică, mult prea mult ezoterism, mult prea puţine date concrete pentru amploarea de care se bucură.

Emanciparea indiromilor (ţiganilor)

Gabi Luncă

Cazul Mailat, deportarea în Egipt, vrăjitoarele, expatrierea din Franţa, nunţi între minori, hoţi, cerşetori, proxeneţi. Astea sunt doar câteva din evenimentele sau imaginile cu care sunt confundaţi ţiganii.

De fiecare dată când reapar pe firmament tresărim şi zicem: "Ce câcat au mai făcut şi acum?".

La televizor apare mereu acelaşi om pentru a ne lămuri de ce şi cum se întâmplă toate aceste lucruri. Mădălin Voicu. Persuasiunea de care dă dovadă mai spală din imagine, dar frecventele sale apariţii au şi dezavantajul că nu promovează şi alte feţe din cadrul minorităţii pe care o reprezintă.

"Păi, pe cine dracu să mai cheme? Ce ţigan să mai ţină o pledoarie susţinută pe argumente solide?".

Joi am fost la un concert. M-am dus să o văd pe Gabi Luncă. Pe Wikipedia scrie aşa: "este o cunoscută solistă de muzică lăutărească de etnie romă (țigănească)". Eu o să plusez, e aia care o făcea pe Ceauşesca să plângă când se apuca să cânte. Acum nu mai apare pe la nunţi/botezuri&stuff pentru că s-a pocăit şi nu îi mai dă voie biserica din care face parte. Asta înseamnă că am fost după ea la un eveniment organizat de biserica respectivă şi Partida Romilor. Partea amuzantă e că muzica e absolut aceeaşi doar că versurile sunt presărate cu Iisus, Duhul Sfânt şi alţi termeni din registrul eclesiastic.

Cel de-al doilea om pentru care am mers acolo este Emy Drăgoi. Despre el găsiţi asta pe Wikipedia: "este un acordeonist de jazz din România". Este considerat de mulţi străini ca fiind unul din cei mai buni acordeonişti ai lumii. Mai ales francezii spun asta. Tot datorită lui am ajuns toamna asta şi la Festivalul Internaţional "Nopţi albe de acordeon" de la Bucureşti. El îl organizează.

Mi-aş dori ca atunci când vorbim despre ţigani să apară pe lângă Mădălin Voicu şi cei mai sus menţionaţi. Sau chiar Ştefan Bănică jr., Florin Salam sau Bănel Nicoliţă. Pe Johnny Răducanu nu-l mai înviem. Nici pe Anton Pann. Dar mai ales pe cei deportaţi în Transnistria.

Sunt ai noştri şi de mulţi dintre ei suntem mândri. Şi la urma-urmei, Adi Mutu nu-l sună pe Moga sau pe Smiley când i se face dor de România ci pe Adi Minune.

*indirom - termen agreat de Dorin Cioabă (fiul regelui romilor Florin Cioabă) şi de Nicolae Păun (preşedinte Partida Romilor "Pro-Europa") pentru a substitui cuvântul "ţigan" şi "rom".

A pupa în fund. Oralitate, estetică, plastică.

Ai un coleg/prieten/cunoştinţă care o duce bine. A terminat facultatea, a găsit un job bun şi nu se plânge de statusul său financiar.

"A pupat/lins în fund pe cine trebuia."

Cei mai prăpăstioşi ar băga mâna în foc că, alături de şpagă, e singura metodă viabilă de a găsi un job bun sau de a avansa în ierarhia companiei pentru care munceşti.

Chiar dacă eşti ateu/fundamentalist religios sau agnostic ai folosit expresia de mai sus cel puţin o dată în viaţă.Ea reprezintă oferirea unei plăceri tabu, dar de proporţii, unui individ care îţi poate netezi drumul spre succes.

Concretul din spatele sintagmei a fost demult dat uitării. Cât de voit (sau nu) s-a petrecut acest fenomen intră sub incidenţa legilor după care se ghidează oralitatea unei limbi.

Cert este că într-o anumită epocă anuslingusul era privit ca metodă de satisfacere a partenerului de o manieră mai transparentă decât în contemporaneitate. Absenţa unei traduceri plastice a expresiei "a pupa în fund" în mentalul colectiv poate fi aruncat pe seama societăţii tradiţionaliste în care ne facem veacul. Pudibondismul de factură religioasă a ajuns să inoculeze imaginarului indivivizilor inexistenţa unei astfel de posibilităţi. S-a ajuns până la punctul în care practicarea anilingusului, cunnilingusului, felaţiei, sodomiei, homosexualităţii sau bisexualităţii să fie înglobate de un singur termen, cel al desfrâului.

Fără a cădea într-o dezbatere despre moralitatea religioasă a unor astfel de acte, un lucru e limpede: bogăţia lexicală a unei limbi este proporţională, în primul rând, cu corespondentul practic al noţiunilor. Limitarea, pe considerent religios aici, unui vocabular specific nu împiedică eradicarea unor practici anterioare genezei unei limbi.