Outside the wall

Ce poate sa iasa bine din minciuna? Raspuns unanim apreciat …nimic? Totusi minciuna nu a fost niciodata o stare de fapt primordiala intrucat ea vine mereu peste un adevar precedent primordialului si asta o face sa fie mereu pe locul doi. Am fost mereu omul care a cochetat cu acest procedeu si mod de abordare al lasilor. Sunt convins ca aceasta optiune l-a facut sa fiu mereu incomplet si l-a lasat mereu cu un pas in urma in relatiile interpersonale pe care a incercat sa le intretina. Si a incercat sa ia calea cea mai la indemana de fiecare data, sa incerce sa contracarez minciuna cu una mai mica…pana a ajuns sa se invarta intr-un cerc vicios in care cel care iese sifonat este mereu cel cu aere de demiurg. Acest malade imaginaire, care in spatele unei masti de detinator al adevarului absolut, ascundea un om slab si neputincios, prada a masinatiilor pe care singur si le crease. Si suna a confesiune ieftina, si nu poate sa se inscrie in parametrii normalului pe care si-i proiecteaza pentru ca pentru el au fost mereu o utopie. Pentru ca in ciuda faptului ca mereu a tins catre ei nu a facut decat sa depuna tot efortul sa-si sape o groapa din care sa priveasca intotdeauna in sus. Aceasta perspectiva i-a devenit o a doua natura si a inceput sa o perceapa ca normalitate si minciuna aliatul sau cel mai de pret. A renuntat sa mai creada in el si in capacitatile sale si si-a substituit ratiunea cu pacatul mentionat si in Decalog. A devenit astfel si gropar si raposat si bocitoare. Cat de slab! A incercat sa dea primat ratiunii si a invocat mereu argumentul. Si-a ascuns inima dupa creier… sau invers. Nici el nu stie. Si-a zis dupa fiecare moment de rascuce ca va fi mai bun si ca se va ridica peste tot ce i-a opus rezistenta pana atunci. A ramas cu intentia si asta l-a facut sa scada in primul rand in ochii sai. Si-a zis mereu ca e imperativ sa se inconjoare de oameni care sa-l puna sis a-I puna invaloare. Cat de mult i-a reusit asta este dovada ipostaza in care scrie aceste randuri. Si stie ca nu e el omul care sa plece capul, asta a avut mereu in cap si e imposibil ca uleiul sa nu se ridice in cele din urma. Se incurajeaza singur cand ajunge in punctele in care e la un pas sa clacheze, dar pacatul lui e ca nu stie sa recunoasca cand a clacat sa o ia ca atare. Nu se recunoaste niciodata invins si asta doar pentru ca se incapataneaza prosteste sa creada in el si in fortele lui care sunt la pamant. Uita de unde a pornit si unde a ajuns din cauza practicilor uzitate in exces. Da! Clar este un om al exceselor si nici macar atat nu este in stare sa recunoasca. Si e ipocrit…ajunge sa le recunoasca pentru ca in mintea lui pacatul recunoscut este pe jumatate iertat, insa ce se intampla cu cealalta jumatate? Nimic. A fost de cand se stie omul jumatatilor de masura. Dar vrea si el sa se simta stapan pe o situatie in viata lui. Vrea si el ceva cu adevarat o data in viata. Si e gata sa treaca peste toate principiile, aliatii si subterfugiile pe care care le/ii are. Si simte ca a devenit mai bun, ca infratirea pacatului si opozitia perpetua a adevarului si a tot ceea ce nu a practicat nu a facut decat sa-l apropie de niste valori pe care le-a uitat cand ratiunea nu juca rolul principal. Vrea sa isi lase sufletul pe mana altcuiva, vrea sa simta gustul gratuitatii si vrea sa vada cum e sa se increada in ceva. Vrea liniste pentru ca nu sadeste furtuna. Vrea pace pentru ca razboiul l-a dezamagit. Vrea tot pentru ca da tot. Se ofera pe tava pantru ca are incredere, mai mult decat a avut vreodata in sine. Este convins ca poate sa fie bine pentru ca a mers pe pavajul cu bune intentii in ambele sensuri si pentru ca ratiunea a luat liftul pana in stomac si se joaca frumos cu fluturasii si cu Bachus.