Run to the hills

Azi aş fi vrut să scriu despre cât de mult vroiam să dureze summit-ul toată viaţa...şi să nu fiu nevoit să aştept un troleibuz 40 de minute. Despre discuţia pe care am avut-o cu Adi vizavi de condiţia umana în jurul berilor. Despre conflictul de opinie pe care l-am avut la un seminar cu profesoara în ceea ce priveşte toleranţa religioasă a otomanilor. Despre zâmbetul ăla tâmp ce mi-a revenit pe buze când m-am aşezat în banca din 211 după exact o lună... Despre rândurile alea deştepte de la pagina 38 din cartea lui Miller. Despre vânătaia cu care m-am trezit la încheietura palmei drepte şi despre car enu ştiu de unde a apărut.

Dar nu... Voi scrie despre peisajele pe care le-am găsit în periplul oriental.

Prima imagine este vederea de ansamblu a Batman-ului şi a împrejurimilor din avion. Dealuri goale, forme pline. Culori calde, trăiri reci.

Am ştiut din aer, încă de la primul contact vizual că am ajuns în mijlocul puştiului şi dacă aş fi anticipat că în numai o săptămână aveam să zic: "Batman-ul e o adevărată metropolă pe lânga Siirt" cu siguranţă m-aş fi întors în Istanbul cu acelaşi avion.

A doua oară când mi-am focalizat atenţia asupra mediului ce mă înconjura a fost la o staţie de alimentare, la vreo 60 km de Siirt. Am coborât din maşina şi nas în nas cu mine stăteau nişte pui de munţi, cu aceeaşi vegetaţie sărăcăcioasă, cu bucăţi de piatră brută ieşite fără jenă de sub învelişul pământului.

Urmează oraşul în care mi-am petrecut timpul exact o săptămână (22-29aprilie). Anost. Ăsta e primul cuvânt care îmi trece prin cap. Praf, mizerie, case neîngrijite, oameni murdari, feţe suspicioase (nu pentru că ar fi arătat dubios, ci pentru ca aşa ne priveau - suspicios). Singurul lucru care mi-a adus aminte că nu sunt pierdut definitiv acolo era Logan-ul (avea un impact psihologic cu adevărat remediant, vedeam ceva românesc in the middle of nowhere şi îmi dădeam seama că nu sunt singurul element românesc uitat pe tărâmul kurzilor). Continuând despre esteticul locului nu pot spune că am văzut ceva cu adevărat ieşit din comun (în afara de saracia lucie ce domnea la fiecare colţ de strada). Arhitectura oraşului era una pur araba şi nici nu mă aşteptam să fie altfel.

Totuşi, pentru că mereu există un "totuşi" şi dracul nu e chiar atât de negru cât pare în primă instanţă, nu pot omite Hasankeyf-ul. De fapt, în jurul acestui fost oraş ar trebui să se învârtă toată poliloghia mea de aici. Nu mă voi apuca să vă spun eu prea multe depre Hasankeyf pentru că nici eu nu ştiu suficiente lucruri pentru a fi în stare a le transmite mai departe. mai multe aflaţi de aici iar acum vă voi zice câte ceva despre reacţia mea la vederea unei astfel de minuni făcute de mâna omului. Acest oraş a fost cladit pe un versant săpat vertical de Tigru. Până aici nu a fost mâna omului. Speculând acest ajutor cu adevărat divin, oamenii s-au gândit să facă o cetate chiar pe acest munte de calcar. A constituit un important nod comercial în Evul Mediu şi în perioada imediat următoare şi datorită acestui lucru s-a dezvoltat atât economic cât şi social (implicit demografic-spaţial). Astfel, cheiul tăiat de un afluent (secat între timp) al fluvului amintit mai sus a făcut, o dată în plus, mai uşoară misiunea omului dând naştere intrării în oraşul propriu zis. Aici, în albia fostului afluent, găsim de o parte şi de cealaltă alţi versanţi aproape perpendiculari pe suprafaţa terestră, însă curiozitatea de-abia acum intervine. În versanţi găsim casele oamenilor. O puzderie de aşezăminte legate printr-o reţea de scări săpată, de asemenea, în stâncă. Urci destul de anevoios, însă nici nu simţi, căci peisajul devine din ce în ce mai interesant...moschei, case, magazine, străzi, poteci, cimitire, castelul, anexele lui, zidul de fortificatie, toate se lasă descoperite încet, dar sigur. Şi din toate acestea nimic nu te lasă mai uimit decât peisajul ce ţi se deschide în faţa ochilor când ajungi pe creastă şi priveşti în jos. Perspectiva asta - sus-jos - e de-a dreptul divină. Înalţimea mare, punctele mici ce se întrezaresc pe pământ (oameni, animale, case), munţii din jur pe care îi priveşti de la egal la egal, minaretele minuscule, şoselele creionate în depărtare nu fac decât să te forţeze să ai gânduri sinucigaşe. Glumesc.