Rusine

Te-ai simtit vreodata ametit?...
Ai avut vreodata sentimentul ca nu te mai tine pe orbita umanului decat ingerul tau pazitor(care nu e deloc uman)?... Ca pana si ultima celula din tine vrea sa se lase prada unei lumi in care doar daca iti calci pe suflet reusesti sa inaintezi? E o simtire cu totul idioata. Si incerci sa ta agati de imaginile celor dragi care nu ar rezista fara tine in acelasi context pe care tu il condamni si il refuzi cu toata fiinta ta. Si simti ca pana si ei sunt atat de departe incat situatia ta este iremediabila si irecuperabila...fiindca tu ai facut pasii in directia pe care nu ar fi trebuit sa o urmezi nici in ruptul capului. Te gandesti la familie...ca ei merita sa se impace cu gandul ca tu, fiul lor, nu ai calcat pe aceasi pasi batatoriti ai suferintei...la pritenii tai..carora le inoculezi o alta pespectiva asupra viitorului... te gandesti. Esti singur cu gandurile tale...doar tu si ele...o confruntare directa...din care o sa iesi cu fruntea plecata intrucat ele stiu cum sa se muleze la ziua de azi si stii ca pana si ele te vor trada, si ca privind in fata nici macar ele nu vor ramane asha, ci se vor mula pe niste realitati asortate la momentul nasterii lor, numai tu...adica eu...nu sunt capabil sa infrunt "azi"-ul ca pe un nou inceput, ca pe un moment zero, ca pe o noua destinatie...sunt obosit. Am douazeci de ani si nu stiu incotro sa apuc... Totul se leaga de niste proiecte...proiectii ale vietii intr-o viziune mult prea largi pentru o provocare cum e viata. E totul sau nimic...mai bine zis...totul si nimic. Nu intereseaza pe nimeni ce simte cel de langa si, totusi, simti cum iti scapa printre degete si tie ca simplu spectator...pentru ca asta esti: un spectator al destinului celui din preajma fara sa constientizezi ca s-ar putea sa fie al tau. Nici atat nu-ti dai seama...ca maine tu poti fi eu... Si plangi...pe ascuns...doar in tine...pentru ca esti mult prea om...si ti-e rusine.