Un vagon in minus

Cand te simti unicul si supremul detinator al absolutului e randul divinitatii sa-si faca simtita prezenta...sau, daca tot nu crezi in superioritate, te simti invins de tine insuti...de acea parte din tine care tine mortis ca tot ceea ce faci sa nu se concretizeze sau sa ia o forma acceptabila in lumina alter ego-ului. E ciudat cand creierul iti dicteaza ceva si mana se impotriveste...cand ochiul vede si urechea nu aude. Si acest "ciudat" e cu atat mai profund cu cat sensul sau e atat de vag...plurivalenta sa adanceste fiecare nuanta de sens a acestui cuvant nascut pentru a crea confuzie. Straniu, desi e acelasi lucru cu "ciudat", este faptul ca in ciuda unei diversitati de campuri pe care le deschide acest termen te regasesti in absolut toate tentele pe care le afiseaza. Insa nu acest aspect era esentialul... micimea de care dau dovada ma face sa plec capul si sa nu-mi duc la capat nici macar o marturisire. Gradul de degradare nu cunoaste aceasta treapta...pentru ca nu m-as inscrie la categoria "degradat"... sunt absolut in situatia in care doar o singura sansa m-ar mai pastra pe o orbita a suportabilului. Sansa despre care vorbesc e inca in visul meu...asa imi imaginez ca este...cred in reabilitare pana in panzele albe...ce prostie...asta ma duce de rapa. Sa traiesti cu impresia ca oricand ai putea sa faci un gest ce te-ar invia...e de-a dreptul ridicol. Trenul vietii are cu un vagon in minus pentru cei ce ajung prea tarziu in gara. Cat de slab la minte poate fi acela care este neajutorat si singur in groapa si gandul sau refuza sa vada intunericul? Cei care in suferinta fiind se proiecteaza pe piedestaluri? E incredibil cum nu te poti trezi nici cand trebuie sa dai socoteala pentru tot ce-ai facut...dar mai ales pentru ce n-ai facut...e trist. Sunt un complexat.